Muzica de petrecere - Repertoriul. Vechimea și proveniența pieselor de la origini

In lunga existenta a poporului roman, muzica de petrecere i-a fost tovarasul de viata cel mai apropiat. Lautarii, exponentii cei mai vechi ai profesionalismului muzical, au purtat din generatie in generatie, pe calea cantecului, istoria vietii romanesti, au inveselit taranii pe la nunti, botezuri si alte sarbatori, au uimit prin dibacia lor innascuta atat pe strainii care erau in trecere prin tara, cat si pe locuitorii acesteia, ducand astfel faima cantecului romanesc peste hotarele tarii.

Termenul de “lautar“ a avut intelesuri diferite de-a lungul secolelor. Provenit din cuvantul “lauta“, el s-a impamantenit odata cu patrunderea primelor influente occidentale in tara noastra. Mult mai vechi decat termenul de lauta este cel care exprima acelasi lucru, provenit din termenul rusesc “skripka“.

De aceea, in terminologia secolelor XVII si XVIII, convietiuesc ambii termini: lautari si scripcari. La inceput, termenul de “lautar“ era adresat tuturor muzicantilor care cantau muzica de petrecere la un instrument cu coarde, pentru ca mai apoi termenul sa se refere si sa cuprinda toate categoriile de muzicanti.

Sensul nou al notiunii de lautar provine de la ideea mestesugului, a breslei. Se vorbeste mai apoi de “mestesugul lautariei“; este momentul aparitiei profesiunii, careia i  s-a dat o denumire speciala, asa cum au primit toate celelalte bresle.

In prima jumatate a secolului XX, prin termenul de “lautar‘’ se intelegea numai interpretul care canta muzica de petrecere. Cel care interpreta muzica culta, sau de salon primise termenul de “muzicant neamt”.

Cunoașterea profundată a repertoriului lăutăresc și în general a creației populare, întampină greutăți serioase din cauza genurilor diferite, originii și vechimii pieselor ce-l alcătuiesc dar mai ales documentelor muzicale anterioare secolului XIX.

Genurile creației noastre populare își înfinge rădăcinile în perioada anterioară formării poporului român, fiind moștenite de la popoarele din care ne tragem; moștenire care a fost transformată și îmbogățită.

Fiind profesioniști, repertoriul lăutarilor, cuprinde cântece și melodii de joc si muzica de petrecere cerute de toate categoriiile sociale la care sunt chemați să cânte.

Piesele pe care le interpreteză sunt vocale sau vocale-instrumentale. Ca origine, piesele cu text românesc sunt culte sau semi-culte în stil popular.

Unele piese (baladele) aparțin genului epic, altele celui liric. Nu ne putem ghida doar după aceste genuri consacrate de teoria literaturii, întrucât piesele sunt literar-muzicale, iar din punct devedere muzical se deosebesc după anumite trăsături stilistice, care țin de categoriile de cântece, nu de genurile literare. Unul dintre ceremoniale, este nunta unde se pot întâlni diferite genuri.

La cântecele cu text românesc se pot alătura ți romanțele, deși au origine cultă.

Cântecele ceremoniale de nuntă:

Nunta a fost și este unul din evenimentele cele mai importante din viața omului, reprezentând pentru cei tineri momentul de trecere către un nou fel de viață, iar pentru colectivitate, prilej de veselie și de bună voie.

Pe timpuri nunțile țineau aproape o săptămâna, iar la unele curți domnești chiar și trei săptămâni. În tot repertoriul acestui prilej sunt și câteva melodii legate de anumite momente .

Momemnte importante:

-bărbieritul ginerelui;

-gătitul mieresei;

-gătitul bradului;

-„legatul” miresei sau „dezgoveala”

Momente mai puțin importante:

-jucatul lumânărilor la masa mare sau „garaganele”;

-zorile;

-rachiul roșu;